subtilă ca noaptea,
delicată ca răsăritul,
caldă ca amiaza,
seducătoare ca asfințitul
___
A fost cândva, a fost odată
Și încă este un castel,
Ce numai Lexa cea înaltă
`l-ntrece mult cu-al ei crenel.
De munți se folosea drept turnuri,
Ca stânca fibra îi era,
La poale a-ngropat asalturi
Cu groaza ce de sus stârnea.
În lung și-n lat tună un nume,
În morți și-n veșnic vii trăsni ecou,
Oceanul Nopții se-nciudă în spume,
În digul lui își rupse-un dinte nou.
___
apoi Castelul fără Nume,
găsind un singur scop pe lume,
îl cumpără cu-al său renume
și-așa ajunse El în locul tău?
___
Constat plăcut și cu surpriză,
Că-n bobul ce îl ții drept cap,
Găsesc un dram de analiză,
Fără prea adânc să sap!
E rar ca în regim de criză
O temelie cu temei să vezi,
Și cu atât mai rar păcatul,
De ce-am să-ți spun nu ai să crezi!
Ascultă dar pe îndelete,
Și ia aminte cât posezi,
Ca nu cumva să ai regrete,
Când ce gravez ai să revezi!
___
așa cum înțeleg păcatul,
păcat nu este să nu crezi,
ci de-ai să faci contrar ființei,
atunci șiroaie de regret să vezi!
___
Crezut-am c-am zărit o oază,
Un strop de minte în deșert,
Dar mă pișcă un iz de loază,
De cum linsei al ei desert.
Nici bine nu presari mărie
La rădăcina unui arbor crud,
Că te-ncolțește din senin mândrie
Plesnită din vlăstarul nud.
De nu râvnești înțelepciune
Și știință nu vrei să găsești,
La ce bun să te legi de mine,
La umbra mea să te chircești?
___
în drum eram spre-a mea menire,
pe prag aproape că stăteam,
când la nadir văzui sclipire
surpându-se încet în van
___
Miraj de cuget, nălucă de pustie,
Cochilie vidă, balon de fudulie,
Unde-i curaj prea mult, la fel e și prostie,
Dovada neîndoită în ființa ta e vie!
Sub aste ziduri zace pieirea temelie,
Prin goluri îmi zvâcnește mortar de vitejie,
Pigment de os sfărmat îl port tapiserie,
Pe jos am parchetat cu coji de creier-gămălie!
Acum jertfește-mi vorbă și-alege bine ce-o să fie,
Și de-o zâmbi la tine ursita blândă a o mie,
Poate-am să dau uitării restul, ci nu cămării de mânie,
Incendiul nu l-oi stinge cu vin ales de canalie!
___
cu mierea de soseam pe limbă,
durerea nu o-ntărâtam,
dar nici alin nu-ți ofeream,
de îți serveam gogoașă albă
___
Ce știi tu ce-i ăla chin?
Ce știi tu ce îl împacă?
De-i rumega numai pelin,
Și n-ai știi cum să-l faci să tacă!
Spre țelul tău te-mpinge graba,
`Nainte El ți-a poruncit,
Dar iată unde îți găsiși tu treaba,
Badijonând ce Timpul n-a oprit!
Decât să mă plombezi cu ale tale-avarii,
Ca lepra dată-n dar către un alt bubos,
Mai bine ți-ai vedea singur de carii,
Și m-ai lăsa exact la fel de găunos!
___
în lume de ieșeam focar hoinar,
numărătoare-n jos spre nul,
urgii mototolite-n dul,
sau pai jucând pe jar,
al izolării unic emisar,
la zece mii de porți trimis,
chiar de în frunte îmi sta scris,
pe-a ta grăbit o ocoleam,
și programat a bate de eram,
căci ce nebun amorezat de-apus,
plonjează în neant de sus,
ca puiul șontorog din ram?
___
De șapte ori o axa cu privire-am ocolit,
Și sensuri divorțate la nesfârșit am contopit,
Dar pe parcurs de cerc nimic n-am întâlnit,
Care să-mi spună-n cifre din ce ești zămislit!
___
mai repede ca timpu-n linie de-ai fi fugit,
cu ochii ceafa-ți pipăiai ca ziua și ajunu',
însa formula mea nativă-i Patru Csi Trei Unu,
nu-i lucru de mirare că nu m-ai dibuit,
am fost creat de Ochi de-a pururi ocolit,
din globul Lui să storc Lumina Nopții,
spre Poarta Lunii mă-ndreptară sorții,
zvârliți de foametea gurmandului Stăpân,
îmi zise că de vreau în pielea Ei pot să rămân,
dupa ce eu și frații mei îi dăm hartanul,
iar cu fotonii lui și-o potoli sărmanul,
stomacul care-l roade cu Vidul cel hapsân
___
Legende, mituri, basme, o plajă am cernit,
Dar un mister adânc ca tine nicicând n-am bănuit,
Dacă aievea ești stingătorul Luciosului Triptic,
De ce te ghemuiești sub grinda podului meu mic?
___
nu norul gâdilat pe burtă c-o pană de stindard,
proclamă-n hohot onoarea de a fi castel,
ci patul de principii fundamentat sub el,
e dreapta divizată a nobilului standard,
culoarea ne-ntinată a pielii de sub fard,
e forța ce mă rupse de la a mea misie,
ca pansament mă strânse pe rana ta cea vie,
și mă-narmă cu-al gândului fuleu,
și c-o prudență străvezie ca de zmeu,
mă-mpotrivii despoticului ordin,
cu scutul inimii de paladin,
și-atunci ghicii în tine testul meu
___
Din ale morții gheare izbânzi nenumărate,
Ai fi putut răpi și sigur erau toate,
Dovezi de măiestrie cu mult mai grăitoare,
Decât a pune capăt a pietrei ruinare...
___
visări, speranțe, bătăi de inimi și popoare,
cântări, șoptiri, zvâcniri de fluturi, pasiune,
ochi secați, genunchi în sânge, un licăr de minune,
pe limba Lui sunt doar o formă de mâncare,
iar noi și tot alaiul său vergele de frigare,
să nu greșești a crede că pântecul Lui strânge,
un gând de consolare spre zidul ce se frânge,
dar tocmai fiindcă știe că știu precis ce poate,
mintea pe tine își fixă dintre-ncercările Lui toate,
și nu pe crăpătura ce-n sânul tău se cască,
ci pe prezumția milei ce o luă drept mască,
spre a vedea de văd ce spiritu-i socoate
___
De a-nțelege ce mi-ai spus,
fu însăși a probării piatră,
curând vei fi răpit de soartă,
de parcă nici n-ai fi venit de sus...
___
e drept ca Îi aud chemarea,
cum ghiorțăie ca un cimpoi,
și-i simt mirosul de copoi,
cum mă aspiră cu suflarea,
iar peste tine va veni uitarea,
vei adormi în ochii Lui,
și-ai să răsari în cei căprui,
ce te visează doar pe tine,
să te întorci la ei cu bine,
și să te frangi de-al tau jupan,
te-am rupt de Vis să fii al tău stăpân,
să fii uman și pentru mine!
___
Subtilă ca noaptea,
Delicată ca răsăritul,
Caldă ca amiaza,
Seducătoare ca asfințitul!
delicată ca răsăritul,
caldă ca amiaza,
seducătoare ca asfințitul
___
A fost cândva, a fost odată
Și încă este un castel,
Ce numai Lexa cea înaltă
`l-ntrece mult cu-al ei crenel.
De munți se folosea drept turnuri,
Ca stânca fibra îi era,
La poale a-ngropat asalturi
Cu groaza ce de sus stârnea.
În lung și-n lat tună un nume,
În morți și-n veșnic vii trăsni ecou,
Oceanul Nopții se-nciudă în spume,
În digul lui își rupse-un dinte nou.
___
apoi Castelul fără Nume,
găsind un singur scop pe lume,
îl cumpără cu-al său renume
și-așa ajunse El în locul tău?
___
Constat plăcut și cu surpriză,
Că-n bobul ce îl ții drept cap,
Găsesc un dram de analiză,
Fără prea adânc să sap!
E rar ca în regim de criză
O temelie cu temei să vezi,
Și cu atât mai rar păcatul,
De ce-am să-ți spun nu ai să crezi!
Ascultă dar pe îndelete,
Și ia aminte cât posezi,
Ca nu cumva să ai regrete,
Când ce gravez ai să revezi!
___
așa cum înțeleg păcatul,
păcat nu este să nu crezi,
ci de-ai să faci contrar ființei,
atunci șiroaie de regret să vezi!
___
Crezut-am c-am zărit o oază,
Un strop de minte în deșert,
Dar mă pișcă un iz de loază,
De cum linsei al ei desert.
Nici bine nu presari mărie
La rădăcina unui arbor crud,
Că te-ncolțește din senin mândrie
Plesnită din vlăstarul nud.
De nu râvnești înțelepciune
Și știință nu vrei să găsești,
La ce bun să te legi de mine,
La umbra mea să te chircești?
___
în drum eram spre-a mea menire,
pe prag aproape că stăteam,
când la nadir văzui sclipire
surpându-se încet în van
___
Miraj de cuget, nălucă de pustie,
Cochilie vidă, balon de fudulie,
Unde-i curaj prea mult, la fel e și prostie,
Dovada neîndoită în ființa ta e vie!
Sub aste ziduri zace pieirea temelie,
Prin goluri îmi zvâcnește mortar de vitejie,
Pigment de os sfărmat îl port tapiserie,
Pe jos am parchetat cu coji de creier-gămălie!
Acum jertfește-mi vorbă și-alege bine ce-o să fie,
Și de-o zâmbi la tine ursita blândă a o mie,
Poate-am să dau uitării restul, ci nu cămării de mânie,
Incendiul nu l-oi stinge cu vin ales de canalie!
___
cu mierea de soseam pe limbă,
durerea nu o-ntărâtam,
dar nici alin nu-ți ofeream,
de îți serveam gogoașă albă
___
Ce știi tu ce-i ăla chin?
Ce știi tu ce îl împacă?
De-i rumega numai pelin,
Și n-ai știi cum să-l faci să tacă!
Spre țelul tău te-mpinge graba,
`Nainte El ți-a poruncit,
Dar iată unde îți găsiși tu treaba,
Badijonând ce Timpul n-a oprit!
Decât să mă plombezi cu ale tale-avarii,
Ca lepra dată-n dar către un alt bubos,
Mai bine ți-ai vedea singur de carii,
Și m-ai lăsa exact la fel de găunos!
___
în lume de ieșeam focar hoinar,
numărătoare-n jos spre nul,
urgii mototolite-n dul,
sau pai jucând pe jar,
al izolării unic emisar,
la zece mii de porți trimis,
chiar de în frunte îmi sta scris,
pe-a ta grăbit o ocoleam,
și programat a bate de eram,
căci ce nebun amorezat de-apus,
plonjează în neant de sus,
ca puiul șontorog din ram?
___
De șapte ori o axa cu privire-am ocolit,
Și sensuri divorțate la nesfârșit am contopit,
Dar pe parcurs de cerc nimic n-am întâlnit,
Care să-mi spună-n cifre din ce ești zămislit!
___
mai repede ca timpu-n linie de-ai fi fugit,
cu ochii ceafa-ți pipăiai ca ziua și ajunu',
însa formula mea nativă-i Patru Csi Trei Unu,
nu-i lucru de mirare că nu m-ai dibuit,
am fost creat de Ochi de-a pururi ocolit,
din globul Lui să storc Lumina Nopții,
spre Poarta Lunii mă-ndreptară sorții,
zvârliți de foametea gurmandului Stăpân,
îmi zise că de vreau în pielea Ei pot să rămân,
dupa ce eu și frații mei îi dăm hartanul,
iar cu fotonii lui și-o potoli sărmanul,
stomacul care-l roade cu Vidul cel hapsân
___
Legende, mituri, basme, o plajă am cernit,
Dar un mister adânc ca tine nicicând n-am bănuit,
Dacă aievea ești stingătorul Luciosului Triptic,
De ce te ghemuiești sub grinda podului meu mic?
___
nu norul gâdilat pe burtă c-o pană de stindard,
proclamă-n hohot onoarea de a fi castel,
ci patul de principii fundamentat sub el,
e dreapta divizată a nobilului standard,
culoarea ne-ntinată a pielii de sub fard,
e forța ce mă rupse de la a mea misie,
ca pansament mă strânse pe rana ta cea vie,
și mă-narmă cu-al gândului fuleu,
și c-o prudență străvezie ca de zmeu,
mă-mpotrivii despoticului ordin,
cu scutul inimii de paladin,
și-atunci ghicii în tine testul meu
___
Din ale morții gheare izbânzi nenumărate,
Ai fi putut răpi și sigur erau toate,
Dovezi de măiestrie cu mult mai grăitoare,
Decât a pune capăt a pietrei ruinare...
___
visări, speranțe, bătăi de inimi și popoare,
cântări, șoptiri, zvâcniri de fluturi, pasiune,
ochi secați, genunchi în sânge, un licăr de minune,
pe limba Lui sunt doar o formă de mâncare,
iar noi și tot alaiul său vergele de frigare,
să nu greșești a crede că pântecul Lui strânge,
un gând de consolare spre zidul ce se frânge,
dar tocmai fiindcă știe că știu precis ce poate,
mintea pe tine își fixă dintre-ncercările Lui toate,
și nu pe crăpătura ce-n sânul tău se cască,
ci pe prezumția milei ce o luă drept mască,
spre a vedea de văd ce spiritu-i socoate
___
De a-nțelege ce mi-ai spus,
fu însăși a probării piatră,
curând vei fi răpit de soartă,
de parcă nici n-ai fi venit de sus...
___
e drept ca Îi aud chemarea,
cum ghiorțăie ca un cimpoi,
și-i simt mirosul de copoi,
cum mă aspiră cu suflarea,
iar peste tine va veni uitarea,
vei adormi în ochii Lui,
și-ai să răsari în cei căprui,
ce te visează doar pe tine,
să te întorci la ei cu bine,
și să te frangi de-al tau jupan,
te-am rupt de Vis să fii al tău stăpân,
să fii uman și pentru mine!
___
Subtilă ca noaptea,
Delicată ca răsăritul,
Caldă ca amiaza,
Seducătoare ca asfințitul!
