De ai timp să crezi,
umbre cu ochi verzi,
de-ai timp s-asculți,
limba celor muți ,
de ai timp să cați,
verde cal să-nhați,
iaca ce te-nvață,
zidul făr' de viață...
Din amurg de ceas,
din ceresc popas,
din gerosul vas,
din puternic glas,
mări, se pogoară,
un cristal pe scară,
ca mercur pe bară,
pompier de ceară,
parașută în misie,
căpitanul peste mie,
kamikaze-n vrie,
controlată isterie.
Văzând jocul pueril,
simțind iureș de stihie,
pân' și mortului îi vie,
pofta-n cui să nu mai fie;
din mormântul său de gheață,
din expresii fără față,
din mosor lipsit ață,
din misterul cel de ceață,
se clintește din uitare,
o statuie de vâltoare,
și purcede să măsoare,
cataracta de ninsoare.
Tifon în talazuri,
luceafar în stele,
umbrelă în ploaie,
turnată din ele;
o coasă în lanuri,
o voce în pilde,
o roată pe drumuri,
pavaj de merinde;
se vede și simte,
se simte și vede,
crede că gândește,
iar ce-a gândit crede.
Nici bine nu se săpuni,
pe chip cu feeria dalbă,
că-ndată îl și limpezi,
un putred nechezat de gloabă;
celestul scalp parc-obosi,
mătreața lui să o presare,
un parmezan îngălbenit,
un damf simfonic de picioare;
din floci de vată străluci,
chelia palidului soare,
scheletul glacial pieri,
lăsând un mugur și un punm de sare.
În sec surâsul îi plonja,
în gol vasele i se vărsară,
sătule de-ncărcarea grea,
a calmului de poleială;
dar cum să plece, să dispară,
cum să fie cel de-aseară,
dacă, din nouă, zece îl îmbună,
iară, din ele, una a vioară-i sună?
cum, când din eter continuă să ningă,
petale sângerii ce sacrul pot să-nvingă?
cum, când pretutindenea se plimbă,
pe strada roză vibrații de colindă?
Apollo în strofe,
pădure de iele,
fântână de arfe,
în haină de piele;
o minte-ntre gânduri,
obsesie-n minte,
un sens printre rânduri,
pereți de cuvinte;
se simte, le vede,
le vede și simte,
în minte se crede,
cu gândul se minte.
Nici bine nu se alipi,
cu botul de nectar să-l soarbă,
că iute îl și izgoni,
rugina unui sfârc de babă;
carnalul codru vesteji,
din frunza lui pică culoare,
iar din coroană îi fugi,
o muzică înălțătoare;
din contradicții se-adânci,
crevasa frunții gânditoare,
în craniul gol se rătăci,
privirea zânei trecătoare.
Ca valul rupt de dig urlă,
ca visul mort în închisoare,
eliberat în spațiul sterp,
al timpului cu nepăsare;
a dat să plece, să coboare,
în negre-odăi interioare,
dar cum să aibe fadul boltă,
cum să lase focul baltă?
cum, când din pământ tâșnește,
unda ce corpuri unește,
cum, când iaca-l împresoară,
aura unei nopți de vară?
Eros în împletiri,
unu-ntre numere,
buchet de aripi,
crescute pe umere;
dorință-ntre simțuri,
vapaie în vatră,
un foc și-o mâncare,
în casă de piatră;
le simte și vrea,
se vrea și le simte,
în minte le ia,
ca le-a luat minte.
Nici bine nu se ancoră,
cu pieptul de prundișul reavăn,
cât ai clipi îl dislocă,
mirosul de epavă țeapăn;
tandemul păsăresc prăji,
c-un tril sfărșit croncănitor,
la microunde rezonă,
cărbune și ozon în cor;
din repetiții răsări,
apus de dor de repetare,
din unu doi se decoji,
ca lemnul plescăit de mare.
Ca meteorul se trezi,
un înger fulgerat de sus,
incendiat de-un aer gri,
mai bine chiar să se fi dus;
și dă să plece de pe fus,
ca firul rupt, secretul spus,
ca șarpele sătul în vizuină,
spirală în adânc spre tihnă;
dar cum să uite, cum s-adoarmă,
cum să-și pună viața-n ramă,
cum, când totu-i o vitrină,
prin bolta grea de vin lumină?
Narcis în oglindă,
amorul cu sine,
tavan fără grinzi,
miracol ce-l ține;
o mână ce dă,
cealaltă primește,
din mila își ia,
din ea-și dăruiește;
se vede și vrea,
se vrea și vede,
gândește să ia,
că a luat crede.
Nici bine nu se rătăci,
cu capu-n norii de vânzare,
ca un făcut îl și găsi,
un moș cu palide bujoare;
un vid suflă prin galantare,
apel ratat de ajutor,
bucăți de sticlă grăitoare,
disfonic plâns din tainic for;
în floci de vată înoptă,
chelia veselului soare,
în beznă un schelet lăsă,
cu traista lui chiorăitoare.
Din față dosul își privi,
din urmă se uită-nainte,
imaginea în jur roti,
făr' să miște oseminte;
e ca plecat, ca-n vremuri sfinte,
un corp obez de-nvățăminte,
un spate-n cerc de griji adus,
etern actual, de somn răpus;
parc-ar mai vrea, parcă amână,
parcă potop stelar e vreme bună,
dar cum să stea, cum să rămână,
cum când vraja a vrăjeală-i sună?
Simțind jocul pueril,
văzând iureș de stihie,
pân' și viului se stinge,
pofta firii ce-l încinge;
în mormântul său de gheață,
în expresii fără față,
în mosor lipsit ață,
în misterul cel de ceață,
amortește în uitare,
o vâltoare curgătoare,
ce purcese prin ninsoare,
cataracta să-și măsoare.
Isterie reparată,
prabușire anulată,
o comandă retractată,
parașută-mpachetată,
lumânare înviată,
de foc retrocedată,
un cristal pe sticlă,
mări, se ridică,
în puternic glas,
în gerosul vas,
în ceresc popas,
în amurg de ceas.
...iaca ce nu-ți spune,
zidul fără nume,
de n-ai timp să cați,
verde cal să-nhați,
de n-ai timp s-asculți,
limba celor muți,
de n-ai timp să crezi,
umbre cu ochi verzi.
umbre cu ochi verzi,
de-ai timp s-asculți,
limba celor muți ,
de ai timp să cați,
verde cal să-nhați,
iaca ce te-nvață,
zidul făr' de viață...
Din amurg de ceas,
din ceresc popas,
din gerosul vas,
din puternic glas,
mări, se pogoară,
un cristal pe scară,
ca mercur pe bară,
pompier de ceară,
parașută în misie,
căpitanul peste mie,
kamikaze-n vrie,
controlată isterie.
Văzând jocul pueril,
simțind iureș de stihie,
pân' și mortului îi vie,
pofta-n cui să nu mai fie;
din mormântul său de gheață,
din expresii fără față,
din mosor lipsit ață,
din misterul cel de ceață,
se clintește din uitare,
o statuie de vâltoare,
și purcede să măsoare,
cataracta de ninsoare.
Tifon în talazuri,
luceafar în stele,
umbrelă în ploaie,
turnată din ele;
o coasă în lanuri,
o voce în pilde,
o roată pe drumuri,
pavaj de merinde;
se vede și simte,
se simte și vede,
crede că gândește,
iar ce-a gândit crede.
Nici bine nu se săpuni,
pe chip cu feeria dalbă,
că-ndată îl și limpezi,
un putred nechezat de gloabă;
celestul scalp parc-obosi,
mătreața lui să o presare,
un parmezan îngălbenit,
un damf simfonic de picioare;
din floci de vată străluci,
chelia palidului soare,
scheletul glacial pieri,
lăsând un mugur și un punm de sare.
În sec surâsul îi plonja,
în gol vasele i se vărsară,
sătule de-ncărcarea grea,
a calmului de poleială;
dar cum să plece, să dispară,
cum să fie cel de-aseară,
dacă, din nouă, zece îl îmbună,
iară, din ele, una a vioară-i sună?
cum, când din eter continuă să ningă,
petale sângerii ce sacrul pot să-nvingă?
cum, când pretutindenea se plimbă,
pe strada roză vibrații de colindă?
Apollo în strofe,
pădure de iele,
fântână de arfe,
în haină de piele;
o minte-ntre gânduri,
obsesie-n minte,
un sens printre rânduri,
pereți de cuvinte;
se simte, le vede,
le vede și simte,
în minte se crede,
cu gândul se minte.
Nici bine nu se alipi,
cu botul de nectar să-l soarbă,
că iute îl și izgoni,
rugina unui sfârc de babă;
carnalul codru vesteji,
din frunza lui pică culoare,
iar din coroană îi fugi,
o muzică înălțătoare;
din contradicții se-adânci,
crevasa frunții gânditoare,
în craniul gol se rătăci,
privirea zânei trecătoare.
Ca valul rupt de dig urlă,
ca visul mort în închisoare,
eliberat în spațiul sterp,
al timpului cu nepăsare;
a dat să plece, să coboare,
în negre-odăi interioare,
dar cum să aibe fadul boltă,
cum să lase focul baltă?
cum, când din pământ tâșnește,
unda ce corpuri unește,
cum, când iaca-l împresoară,
aura unei nopți de vară?
Eros în împletiri,
unu-ntre numere,
buchet de aripi,
crescute pe umere;
dorință-ntre simțuri,
vapaie în vatră,
un foc și-o mâncare,
în casă de piatră;
le simte și vrea,
se vrea și le simte,
în minte le ia,
ca le-a luat minte.
Nici bine nu se ancoră,
cu pieptul de prundișul reavăn,
cât ai clipi îl dislocă,
mirosul de epavă țeapăn;
tandemul păsăresc prăji,
c-un tril sfărșit croncănitor,
la microunde rezonă,
cărbune și ozon în cor;
din repetiții răsări,
apus de dor de repetare,
din unu doi se decoji,
ca lemnul plescăit de mare.
Ca meteorul se trezi,
un înger fulgerat de sus,
incendiat de-un aer gri,
mai bine chiar să se fi dus;
și dă să plece de pe fus,
ca firul rupt, secretul spus,
ca șarpele sătul în vizuină,
spirală în adânc spre tihnă;
dar cum să uite, cum s-adoarmă,
cum să-și pună viața-n ramă,
cum, când totu-i o vitrină,
prin bolta grea de vin lumină?
Narcis în oglindă,
amorul cu sine,
tavan fără grinzi,
miracol ce-l ține;
o mână ce dă,
cealaltă primește,
din mila își ia,
din ea-și dăruiește;
se vede și vrea,
se vrea și vede,
gândește să ia,
că a luat crede.
Nici bine nu se rătăci,
cu capu-n norii de vânzare,
ca un făcut îl și găsi,
un moș cu palide bujoare;
un vid suflă prin galantare,
apel ratat de ajutor,
bucăți de sticlă grăitoare,
disfonic plâns din tainic for;
în floci de vată înoptă,
chelia veselului soare,
în beznă un schelet lăsă,
cu traista lui chiorăitoare.
Din față dosul își privi,
din urmă se uită-nainte,
imaginea în jur roti,
făr' să miște oseminte;
e ca plecat, ca-n vremuri sfinte,
un corp obez de-nvățăminte,
un spate-n cerc de griji adus,
etern actual, de somn răpus;
parc-ar mai vrea, parcă amână,
parcă potop stelar e vreme bună,
dar cum să stea, cum să rămână,
cum când vraja a vrăjeală-i sună?
Simțind jocul pueril,
văzând iureș de stihie,
pân' și viului se stinge,
pofta firii ce-l încinge;
în mormântul său de gheață,
în expresii fără față,
în mosor lipsit ață,
în misterul cel de ceață,
amortește în uitare,
o vâltoare curgătoare,
ce purcese prin ninsoare,
cataracta să-și măsoare.
Isterie reparată,
prabușire anulată,
o comandă retractată,
parașută-mpachetată,
lumânare înviată,
de foc retrocedată,
un cristal pe sticlă,
mări, se ridică,
în puternic glas,
în gerosul vas,
în ceresc popas,
în amurg de ceas.
...iaca ce nu-ți spune,
zidul fără nume,
de n-ai timp să cați,
verde cal să-nhați,
de n-ai timp s-asculți,
limba celor muți,
de n-ai timp să crezi,
umbre cu ochi verzi.
