Invictus victus

Din cerescul pat,
gol nelimitat,
cată să răsară,
ca odinioară,
forma să-nfășoare,
lațe de culoare,
vidul să-l supună,
cu a lor cunună,
haosul să-l facă,
să revină-n matcă;
dar nici bine-apare,
călărind pe zare,
peste orizont,
voievod pe front,
că îl și săgeată,
vestea reflectată,
de loial foton,
emisar cazon;
șocul îl străbate,
ceasul îi amoarte,
sfera i se varsă,
din înalturi stoarsă,
despuiat de raze,
cosmice extaze,
miezul îl apasă,
flămânzit de masă,
piere în lumină,
flacăra divină;
liberat de trup,
evadat din stup,
ca un strop de fiere,
în ocean de miere,
teama îl înhață,
mort sau încă-n viață,
nu știe de este,
faptă sau poveste,
rai ori încercare,
clupsă sau scăpare;
vrea să se ridice,
slava să-și aplice,
mediul să-i aducă,
date la poruncă,
însă i se pare,
că rostire n-are,
nici idei să zică,
vorbe ce ridică,
i le-au luat pe toate,
simțuri dezghețate;
se îneacă-n ele,
valuri de plăcere,
toate se adună,
pieptul să-i supună,
aerul îi seacă,
respirația-i pleacă,
ochiul dă pe spate,
istovit să cate,
vestitor de moarte,
cerul zboară-n roate,
negru nor adună,
trapă de furtună;
vlaga îi dispare,
spațiul tot îi pare,
un tablou de vise,
slab de colțuri prinse,
un ecran mai mare,
pururi în schimbare,
posturi nesfârșite,
lui Nimic menite;
fără de zăbavă,
le-ar dori pe tavă,
să le aibe toate,
la gândire roate,
cârmă să devie,
la mașinărie;
singur se cablează,
vrerea își cuplează,
rădăcină în tăcere,
mâncătoare de mistere,
hulpavă să înțeleagă,
rama ce pictura leagă,
dar vederea-ncremenește,
pleoapa ei nu mai clipește,
e complet înconjurată,
de săgeata blestemată;
un cutremur o străpunge,
poza-n lung și-n lat o frânge,
ca nisipul o aruncă,
de pe ochiul ce-l mănâncă;
ceața priza își slăbește,
geana firu-și dezmorțește,
înainte îi răsare,
o zeiță vânătoare,
ce măsoară precaută,
prada ei și o sărută;
se înalț-apoi deodată,
puls solar în trup de fată.