Slava

moartea pare c-a pierdut
coasa ei nu nimerește
în adâncuri încolțește
dragostea de început

ochiul din înalt clipește
de lumină ca orbit
timpul zace în sfârșit
umbra-n cerc nu mai rotește

infinitu-i ghemuit
într-un punct ca în mormânt
linia spatele și-a frânt
orizontu-i depășit

din lectica lui de vânt
zmeul locul îl cedează
apele se-nflăcărează
de rușine-s în pământ

pasărea nu intonează
cântă numai asculând
mintea-i pură, fără gând
toat-averea o donează

și cuvântu-i rupt de rând
sens nu simte c-a avut
mitul zace desfăcut
pe secretul fost plângând