Si ingerii se spovedesc: Azrael Euthanatos

Și plâng când sufletul își lasă cuibul,
Spre cea din urmă înălțare,
Un șoim fixându-și ținta lui,
Dar cina sa aleasă se topește-n zare,
Căci bestia geme-n ghearele altcui,
Și plâng când sufletul își lasă cuibul...

Și plâng când mugurii îngheață,
Plămâni un fraged vis torcând,
Lumini în fașe de smarald,
O mână hibernală sugrumând,
În ghemuri fără fir respirul cald,
Și plâng când mugurii îngheață...

Și plâng în corul ochilor,
Ce cat` să schimbe apa în lumină,
Și focul pe nisip să-l dea,
Dar sticla lor e-nchisă de-o cortină,
Iar actul ce s-a scurs nu-i chip să stea,
Și plâng în corul ochilor...

Și plâng atunci când cerul tace,
Pământului ce cheamă rugător,
Cu buze arse de înflăcărare,
Un semn al milei tunător,
Iar crengile-mpietresc în așteptare,
Și plâng atunci când cerul tace...

Și plâng atunci când vă mănânc,
Când timpu-l sorb ca pe fidea,
Când o aromă piere-așa,
Când v-am pe toți pe tava mea,
Când văd cât mă voi îngrășa,
Și râd atunci când vă mănânc...