Exod

Ai legat rănile sufletului și i-ai deschis petalele,
dar întunericul le-a redeschis, le-a reînchis.

Ai transformat broaștele în prinți și fetițele în zâne,
dar întunericul i-a înecat...în lacrimile lor.

Ai preschimbat nodurile din gât în fluturi,
dar întunericul le-a făcut fundele cravate.

Ai invadat pustia infinitului cu zâmbete,
dar masca întunericului nu s-a clintit.

Ai domesticit gravitația și ai sălbăticit orizontul,
dar voința întunericului a rămas neîmblânzită.

Ai poruncit vulcanilor să scuipe culori în loc de cenușă,
dar bolta întunericului nu s-a înstelat.

Ai dezvelit pieptul cerului ca să spele cu lapte tot amarul,
dar întunericul tot nu s-a îndulcit.

Ai schimbat aurul în holde și ai pus foamei botniță,
dar întunericul tot nu s-a săturat.

Ai cutremurat cu lumina temeliile neantului, fără a trezi visele;
după trei eoni i-ai iertat privirea, însă gheața tot nu i s-a topit.

Ai potolit orice început de spasm din inima întunericului;
de teamă să nu prindă puls, a deschis porțile imaginației.

Stoluri nesfârșite de idei, întorcându-se la Tine, au galvanizat eterul,

cântând, cu trupurile aprinse de dorință, o simfonie onirică.

Cosmogonie

Tata, cum am luat eu fiinta?
m-ai intrebat
si-n vis,
eu ti-am raspuns:

In atmosfera pura,
a lumii de idei,
conceptele sunt condensate-n nori
de o culoare neinteleasa
si o forma inefabila,
sunt angrenate-n galaxii,
in roiuri, superroiuri, hiperroiuri
si orbiteaza toate
in dans latent...
Pana cand,
cu infinita maiestrie,
O mana tainica apuca norul ideatic
il strange cu putere,
exact atat cat trebuie,
asa cum numai ea poate,
pana tasneste seva din tesatua paraxina
a paturii de absoluturi
si-o ploaie de de-ntelesuri cade,
atrasa de pamant.
Multe picaturi
se opresc pe lucruri,
pe fapte,
pe vietati,
cateva
ajung, precum un picur de sudoare,
pe fruntea unui om;
in general,
acesta,
dezgustat de mirosul fetid al trudei,
se sterge grabit
de stropul ce-l furnica tot;
din fericire,
mai sunt si aceia care
exulta atunci cand o asemenea picatura
le limpezeste chipul,
o apuca cu grija,
sa nu o franga,
o saurta suav,
apoi o imbiba,
cu rabdare,
in hartie...
Desigur, sunt si mai putini
cei care nu se demobilizeaza
atunci cand copiii lor se nasc neanimati,
insa numai acestia au finalmente posibilitatea
de a-si perpetua linia.

Asa ai luat tu fiinta,
sufletul meu.