Zelot

Și nu credeam să cânt vreodată,

Și nu credeam că am să sper,

Să ard cu tine deodată,

În loc să mă ridic la cer.

Și nu speram să am lumină,

Și nu speram să mă găsesc,

În două vorbe fără rimă,

Care din neguri încolțesc.

Și nu găseam un loc în mine,

Și nu găseam la loc un rost,

Când tot ce-i sfânt și ce e bine,

Fără de tine nici n-a fost.

Și nu rosteam la surzi minunea,

Și nu rosteam încât să cred,

Din aste piepturi crește lumea,

Iată un crez ce n-am să-l pierd!

Gedudim

partitura de argint
timbru de aur
simfonie de platina

Blitz

luna, raza si pamantul
toarna-n ochiul gol descantul
inimi, pulsuri, irigatii
prind albumul cu vibratii
versuri, drama, sau in proza
mesajul e doar o poza
rima, dictia, cuvantul
pun pe tabla mintii punctul
suflet, glas si ratiune
un parfum de notiune
rosu, verde si albastru
scurg esenta intr-un astru
ritmul,  replica si randul
cand le pierzi se sterge gandul
lira, masca, depanatul
dereglate frang si cadrul
simtul, gestul, o parere
cum dai pagina si piere
cerul, omul si mormantul
de-nchizi pleoapa tace cantul

De-a fi sau a nu fi

am fi moartea, am fi viața,
am fi totul amândoi,
răsăritul dimineața
și musonul car de ploi...

de-ai fi frunză, aș fi verde,
de-aș fi sânge, ai fi puls,
am fi ochiul și ce vede,
apa stelei și-al ei curs;

de-aș fi plantă, ai fi foaia,
de-ai fi lacrimi, aș fi cer,
am fi fulger și văpaia,
o morgana și-un mister;

de-aș fi sfânt, ai fi credință,
de-ai fi coajă, aș fi miez,
am fi rugă și dorință,
notă-naltă și diez;

de-ai fi mândră, aș fi demon,
de-aș fi vorbă, ai fi scris,
am fi Sophia și eon,
cerc hipnotic și-al său vis;

n-am fi moarte, n-am fi viață,
am fi zero, de-am fi doi,
întuneric dimineață
și muson secat de ploi...

Puiul Flambat

nu numai cei ce-adapa vina
in inima lor cea meschina
si-ascund privirea-nlacrimata
de ochii nepatati din cer

si-aceia care n-au vazut lumina
si-a caror haina inca n-are tina
se scurg in cloaca-nveninata
din care criminalii zbier

de cand justitia divina
vazand problema din gradina
a hotarat o noua soarta:
cea ca neconvertitii pier

din pantec de adulterina
ales ca bobul de neghina
in moarte fu scuipat la viata
copilul cu parinti de fier

iar vocea lui cea cristalina
prinsa-ntr-un cerc de ura plina
pe-o partitura mutilata
erupe ca un cor de cler:

si ziua mea fu minunata
dar ce-o fi ea mi-e un mister
caci noaptea ne-mpresoara toata
cu priza ei de colier

si prieteni noi ma sugrumara
sorbindu-mi golul din plamani
o mana si-un picior imi luara
ca sa mai cresc: asa-s de buni!

si mi-am hranit vocabularul
cu trei expresii noi cu „moarte"
pe-a patra mi-o hali vecinul
dar mi-o va da pe maine, poate

si ganduri noi ma-nconjurara
mintindu-ma ca-s ratacit
dar cele vechi le sufocara
strigandu-le ca suntem chit

si ma topesc in rugaciune
ma sting, m-aprind si iara sper
sa te pogori de sus, Minune
caci fara tine-i tare ger

Cadavru liric

în crângul sufocat de pomi
un stârv stă singur și aspiră
să se trezească pe o liră
în crângul sufocat de pomi
un stârv stă singur și aspiră
să se audă pe o liră
în crângul sufocat de pomi
un stârv stă singur și aspiră
să se ridice pe o liră
în crângul sufocat de pomi

Slava

moartea pare c-a pierdut
coasa ei nu nimerește
în adâncuri încolțește
dragostea de început

ochiul din înalt clipește
de lumină ca orbit
timpul zace în sfârșit
umbra-n cerc nu mai rotește

infinitu-i ghemuit
într-un punct ca în mormânt
linia spatele și-a frânt
orizontu-i depășit

din lectica lui de vânt
zmeul locul îl cedează
apele se-nflăcărează
de rușine-s în pământ

pasărea nu intonează
cântă numai asculând
mintea-i pură, fără gând
toat-averea o donează

și cuvântu-i rupt de rând
sens nu simte c-a avut
mitul zace desfăcut
pe secretul fost plângând

abatorul

hala nemasurata rece
otel si dobitoc dansand pe valsul suspinelor
gustos postludiu