Si ingerii se spovedesc: Azrael Euthanatos

Și plâng când sufletul își lasă cuibul,
Spre cea din urmă înălțare,
Un șoim fixându-și ținta lui,
Dar cina sa aleasă se topește-n zare,
Căci bestia geme-n ghearele altcui,
Și plâng când sufletul își lasă cuibul...

Și plâng când mugurii îngheață,
Plămâni un fraged vis torcând,
Lumini în fașe de smarald,
O mână hibernală sugrumând,
În ghemuri fără fir respirul cald,
Și plâng când mugurii îngheață...

Și plâng în corul ochilor,
Ce cat` să schimbe apa în lumină,
Și focul pe nisip să-l dea,
Dar sticla lor e-nchisă de-o cortină,
Iar actul ce s-a scurs nu-i chip să stea,
Și plâng în corul ochilor...

Și plâng atunci când cerul tace,
Pământului ce cheamă rugător,
Cu buze arse de înflăcărare,
Un semn al milei tunător,
Iar crengile-mpietresc în așteptare,
Și plâng atunci când cerul tace...

Și plâng atunci când vă mănânc,
Când timpu-l sorb ca pe fidea,
Când o aromă piere-așa,
Când v-am pe toți pe tava mea,
Când văd cât mă voi îngrășa,
Și râd atunci când vă mănânc...

Si ingerii se spovedesc: Cassiel

Pământule în veac rătăcitor,
Tăiș rebel din coasta neclintirii,
Condei vandal pe-obrazul firii,
Ce gri e-al slavei tale nor!

Desprinși de tot din cercul lor,
De crunt recul al răzvrătirii,
Pogoară mieii omenirii,
Mânați de-un cântec de izvor.

În jos chemați stăruitor,
Cu gravitatea fericirii,
La genocidul viscolirii,
Ca fulgi de nea răspund în cor.

Baloane grase cu motor,
Pocnind de gazul amăgirii,
Pe vântul rău al nesimțirii,
Își fac din pântec propulsor.

Nicicând șezând așa cum vor,
Pe partitura prăbușirii,
Lăcuste-n holda împlinirii,
Își sapă drum spre abator.

Pământule în veac rătăcitor,
Tăiș rebel din coasta neclintirii,
Condei vandal pe-obrazul firii,
Ce roș e-al slavei tale nor!

Insomnie

mă trezesc tăiș zburând,
verdele din lut sugând,
ca o coasa, un mormânt;

mă trezesc în nor plângând,
spart în ropot sângerând,
de o piatră, de-un mormânt;

mă trezesc colac dospind,
o coroană ruginind,
pe o cruce, pe-un mormânt;

mă trezesc în lemn dormind,
ca o larvă putrezind,
înăuntru-ți, în mormânt;

Cimitirul Ideilor

Trecea la pranz pe calea Indolentei un convoi
Avea in cap un mort si-o cruce, dar pasii-i erau goi
Pe tron se-adapostea de Soare-o umbra
Sorbindu-si gandu-n sec pe gura ei cea sumbra

Oprindu-se-n amurg convoiul pe-aleea Vesnic Verde
Zarind in cap un mort si-o cruce cu-n scris ce-abia se vede
Aici isi doarme veacul sub neg de Luna un strigoi
Cinteste-n gand pe lespedea de huma, dar ochii ii sunt goi

Purcede convoiul cu lumina pe-artera Ce-o Sa Fie
Va pune-n cap un mort si-o cruce c-o mana de stafie
In inima-si va face coviltir c-o piatra, dar Zorii-i vor fi goi
De nu va resimti in gand pe unu pulsand in spatele lui doi

bordeiul

bolta e prea joasa,
huma prea ingusta:
pleaca-ti visul,
chirceste-ti spiritul!
poate-ncapi,
poate-ncapem...