Si ingerii se spovedesc: Cassiel

Pământule în veac rătăcitor,
Tăiș rebel din coasta neclintirii,
Condei vandal pe-obrazul firii,
Ce gri e-al slavei tale nor!

Desprinși de tot din cercul lor,
De crunt recul al răzvrătirii,
Pogoară mieii omenirii,
Mânați de-un cântec de izvor.

În jos chemați stăruitor,
Cu gravitatea fericirii,
La genocidul viscolirii,
Ca fulgi de nea răspund în cor.

Baloane grase cu motor,
Pocnind de gazul amăgirii,
Pe vântul rău al nesimțirii,
Își fac din pântec propulsor.

Nicicând șezând așa cum vor,
Pe partitura prăbușirii,
Lăcuste-n holda împlinirii,
Își sapă drum spre abator.

Pământule în veac rătăcitor,
Tăiș rebel din coasta neclintirii,
Condei vandal pe-obrazul firii,
Ce roș e-al slavei tale nor!

Spovedanie

Nu sunt orb, dar slavă cerului pentru pleoape!

Nu sunt mut, dar slavă cerului pentru buze!

Nu sunt surd, dar slavă cerului pentru mâini!

Nu sunt ciung, dar slavă cerului pentru pereți!

Nu sunt nesimțit, dar slavă cerului pentru somn!

Nu sunt rău, dar slavă cerului pentru iad!

Invictus victus

Din cerescul pat,
gol nelimitat,
cată să răsară,
ca odinioară,
forma să-nfășoare,
lațe de culoare,
vidul să-l supună,
cu a lor cunună,
haosul să-l facă,
să revină-n matcă;
dar nici bine-apare,
călărind pe zare,
peste orizont,
voievod pe front,
că îl și săgeată,
vestea reflectată,
de loial foton,
emisar cazon;
șocul îl străbate,
ceasul îi amoarte,
sfera i se varsă,
din înalturi stoarsă,
despuiat de raze,
cosmice extaze,
miezul îl apasă,
flămânzit de masă,
piere în lumină,
flacăra divină;
liberat de trup,
evadat din stup,
ca un strop de fiere,
în ocean de miere,
teama îl înhață,
mort sau încă-n viață,
nu știe de este,
faptă sau poveste,
rai ori încercare,
clupsă sau scăpare;
vrea să se ridice,
slava să-și aplice,
mediul să-i aducă,
date la poruncă,
însă i se pare,
că rostire n-are,
nici idei să zică,
vorbe ce ridică,
i le-au luat pe toate,
simțuri dezghețate;
se îneacă-n ele,
valuri de plăcere,
toate se adună,
pieptul să-i supună,
aerul îi seacă,
respirația-i pleacă,
ochiul dă pe spate,
istovit să cate,
vestitor de moarte,
cerul zboară-n roate,
negru nor adună,
trapă de furtună;
vlaga îi dispare,
spațiul tot îi pare,
un tablou de vise,
slab de colțuri prinse,
un ecran mai mare,
pururi în schimbare,
posturi nesfârșite,
lui Nimic menite;
fără de zăbavă,
le-ar dori pe tavă,
să le aibe toate,
la gândire roate,
cârmă să devie,
la mașinărie;
singur se cablează,
vrerea își cuplează,
rădăcină în tăcere,
mâncătoare de mistere,
hulpavă să înțeleagă,
rama ce pictura leagă,
dar vederea-ncremenește,
pleoapa ei nu mai clipește,
e complet înconjurată,
de săgeata blestemată;
un cutremur o străpunge,
poza-n lung și-n lat o frânge,
ca nisipul o aruncă,
de pe ochiul ce-l mănâncă;
ceața priza își slăbește,
geana firu-și dezmorțește,
înainte îi răsare,
o zeiță vânătoare,
ce măsoară precaută,
prada ei și o sărută;
se înalț-apoi deodată,
puls solar în trup de fată.