Tarziu, adica devreme

Șuier, ramură și zare,
Cânt planând în depărtare,

Umbră, stele și cadran,
Timpul ticăie în geam,

Ploaie, ceară și nisip,
Focul picură un chip,

Ziduri, humă și tavan,
Un chibrit aprins în van,

Oase, fir și cristalin,
Petele albesc deplin,

Smoală, scânduri și cenușă,
Cine dracu` e la ușă?

Si ingerii se spovedesc: Azrael Euthanatos

Și plâng când sufletul își lasă cuibul,
Spre cea din urmă înălțare,
Un șoim fixându-și ținta lui,
Dar cina sa aleasă se topește-n zare,
Căci bestia geme-n ghearele altcui,
Și plâng când sufletul își lasă cuibul...

Și plâng când mugurii îngheață,
Plămâni un fraged vis torcând,
Lumini în fașe de smarald,
O mână hibernală sugrumând,
În ghemuri fără fir respirul cald,
Și plâng când mugurii îngheață...

Și plâng în corul ochilor,
Ce cat` să schimbe apa în lumină,
Și focul pe nisip să-l dea,
Dar sticla lor e-nchisă de-o cortină,
Iar actul ce s-a scurs nu-i chip să stea,
Și plâng în corul ochilor...

Și plâng atunci când cerul tace,
Pământului ce cheamă rugător,
Cu buze arse de înflăcărare,
Un semn al milei tunător,
Iar crengile-mpietresc în așteptare,
Și plâng atunci când cerul tace...

Și plâng atunci când vă mănânc,
Când timpu-l sorb ca pe fidea,
Când o aromă piere-așa,
Când v-am pe toți pe tava mea,
Când văd cât mă voi îngrășa,
Și râd atunci când vă mănânc...

Scandal Mitic in Parnas: Apolo vs Erato

Iubire?
Iartă-mi franchețea, dar nu ești.
Nu ești rodul iubirii,
cel mult fructul pasiunii.
O mână slabă și o gură slobodă,
tremur fără frig,
beție fără alcool,
somn fără somnifer,
și somnifer fără somn,
tepușa de sub bărbie,
un ac fără ureche,
o ureche fără fund,
o gură bulimică;
mesteci într-una, dar nu digeri,
primești ca să dai afară;
rupi din om ca din fructul interzis,
apoi îl scuipi în față;
faci din esență talaz,
și din talaz esență;
un dig despicat,
un perete voluptos,
un punct imaginar de sprijin,
fata morgana cu nuri de cărămidă,
felație la un falus de lemn,
sugativă emoțională;
vai ce-ți mai plac emoțiile!
verde crud,
suc de oranj,
sare de lămâie,
suspine violet,
mărgăritare azurii,
răsărit de rubin,
roșu, roșu, roșu,
nu te mai saturi de roșu!
iribal de vise,
stupefacție albă la plic,
tutun cerebral,
parazit spiritual,
capușă sub aripa beteagă,
cloșcă cu microunde,
pui umflat cu gaze,
chibrit anal,
dirijabil fără dirijor,
orchestră fără note,
repetenție la școala vieții...
Iubire?
Iartă-mi franchețea, dar nu sunt.

Intoarcerea Pitpalacului

Se face că-s mâna cea caldă,
se face că sunt un sărut,
acopăr încet făptura ta dalbă,
cu gura pun semn în locul ce-l ...

a dor îți miroase privirea febrilă,
a dor îți palpită tot nurul,
pui geană pe geană ca pai pe idilă,
mă chemi să-ți măsor termic ...

adânc uluitor sunt cufundat în tine,
adânc uluitor e golul ce-l disloc,
smulg gemetele bolii ce la pat te ține,
te las curată precum e codru-ți fără ...

fire fragede-mi iau degetul la tors,
fire fragede se răsucesc pe sculă,
te rod la rădăcină, dai pielea la întors,
o scapi de mâncărime frecând-o ferm de ...

axul lumii e prins și el în joc,
axul lumii în coajă de copac,
din unduiri răsare istmul la mijloc,
în sânul lui erupe un ... ciripitpalac.

Exod

Ai legat rănile sufletului și i-ai deschis petalele,
dar întunericul le-a redeschis, le-a reînchis.

Ai transformat broaștele în prinți și fetițele în zâne,
dar întunericul i-a înecat...în lacrimile lor.

Ai preschimbat nodurile din gât în fluturi,
dar întunericul le-a făcut fundele cravate.

Ai invadat pustia infinitului cu zâmbete,
dar masca întunericului nu s-a clintit.

Ai domesticit gravitația și ai sălbăticit orizontul,
dar voința întunericului a rămas neîmblânzită.

Ai poruncit vulcanilor să scuipe culori în loc de cenușă,
dar bolta întunericului nu s-a înstelat.

Ai dezvelit pieptul cerului ca să spele cu lapte tot amarul,
dar întunericul tot nu s-a îndulcit.

Ai schimbat aurul în holde și ai pus foamei botniță,
dar întunericul tot nu s-a săturat.

Ai cutremurat cu lumina temeliile neantului, fără a trezi visele;
după trei eoni i-ai iertat privirea, însă gheața tot nu i s-a topit.

Ai potolit orice început de spasm din inima întunericului;
de teamă să nu prindă puls, a deschis porțile imaginației.

Stoluri nesfârșite de idei, întorcându-se la Tine, au galvanizat eterul,

cântând, cu trupurile aprinse de dorință, o simfonie onirică.

Slava

moartea pare c-a pierdut
coasa ei nu nimerește
în adâncuri încolțește
dragostea de început

ochiul din înalt clipește
de lumină ca orbit
timpul zace în sfârșit
umbra-n cerc nu mai rotește

infinitu-i ghemuit
într-un punct ca în mormânt
linia spatele și-a frânt
orizontu-i depășit

din lectica lui de vânt
zmeul locul îl cedează
apele se-nflăcărează
de rușine-s în pământ

pasărea nu intonează
cântă numai asculând
mintea-i pură, fără gând
toat-averea o donează

și cuvântu-i rupt de rând
sens nu simte c-a avut
mitul zace desfăcut
pe secretul fost plângând